Demetra (greacă: Δημήτηρ) era în mitologia greacă zeița agriculturii și a roadelor pământului. Era fiica lui Cronos și a Rheei și aparținea generației olimpienilor. Demetra a avut cu Zeus o singură fiică, pe Persefona, de care era strâns legată atât în ceea ce privește cultul cât și legenda.

În timp ce culegea pe un câmp flori, pământul a înghițit-o pe Persefona; ea a fost răpită de unchiul ei, Hades, care a dus-o cu el în Infern. Zadarnic a căutat-o îndurerată Demetra nouă zile și nouă nopți, cutreierând lumea în lung și-n lat. Nimeni nu-i știa de urmă. Într-un târziu, Demetra a aflat de la Apollo de soarta fiicei sale. Cuprinsă de jale, Demetra părăsește atunci Olimpul și jură să nu-și reia îndatoririle divine și locul în rândul zeilor, decât în ziua când îi va fi înapoiată Persefona. Rătăcind pe pământ, după multe peregrinări, ajunge la Eleusis și zăbovește o vreme mai îndelungată la curtea regelui Celeus (vezi și Triptolemus și Demophon). Între timp, cum pământul nu mai rodește și holdele se usucă, Zeus îl trimite pe Hermes să i-o aducă înapoi pe Persefona. Dar reîntoarcerea fiicei la mama ei nu mai este posibilă. Ascalaphus a văzut-o pe Persefona cum s-a înfruptat în Infern dintr-o rodie. În felul acesta ea s-a legat, o dată pentru totdeauna, de lumea subpământeană. Mânioasă, Demetra îl transformă pe Ascalaphus, singurul martor al sacrilegiului comis, în bufniță. Persefona însă trebuie să rămână alături de Hades. La insistențele lui Demetra se ajunge totuși la un compromis: șase luni din an Persefona va sta alături de soțul ei în regatul subpământean și șase luni le va petrece pe pământ, lângă mama ei.

Reîntoarcerea pe pământ a Persefonei era însoțită de venirea primăverii, de renașterea naturii și de plenitudinea verii. Absența ei era marcată de ariditate, de anotimpul trist al iernii în care Demetra ducea dorul fiicei sale. În mitologia romană Demetra purta numele de Ceres, o veche divinitate cu care a fost asimilată.